Explore the city

Sursă: Explore the city

Cerule Blând

Cum stai tu, cerule blând și ne privești.

Atâtea generații au trăit sub mantia ta, atâtea răscoale ai văzut printre norii ușor împrăștiați, atâtea inimi frânte sub stelele înecate de lumini; și nu te-ai mâniat, nu te-ai răzbunat; ne-ai urmărit tot blând.

Pacea ta mă liniștește, măreția ta nu mă sperie deloc ci mă atrage în calmul tău. Cum reverși tu nopți liniștite peste suflete zbuciumate, cum deschizi tu ferestrele unei noi dimineți, cum pictezi apusul în culorile cele mai calde, însă noi nu observăm. Am găsit alte preocupări în această viață; preocupări ce țin de propria persoană, de înălțarea ei; și uităm de adevăratul țel: uităm să-ți lăudăm Stăpânul. Ne batem joc de toate mărețiile Lui. Când Îi primim răspunsurile, le ocolim, pentru că nu erau conform așteptărilor. Tu ai văzut atâtea minuni, noi am văzut atâtea minuni, dar tot nu credem. Am omorât pe cei mai puternici dintre noi ca să le luăm puterea, am rănit pe cei mai slabi dintre noi ca să le aratăm puterea; atâtea greșeli și atâtea păcate… dar tu tot blând ne-ai privit.

Pe când noi eram niște copii inocenți, tu ne priveai, pe când noi călcam pentru prima oară treptele școlii, tu ne luminai, pe când învățam ce e iubirea, tu ne vegheai. În păcate, în nevoi, în dureri, ne-ai văzut. Pe când înșelam, pe când mințeam, pe când ne lepădam Salvatorul, tu ne priveai; și tot blând o faceai.

Tu, știind tot ce a fost, tot ce va fi, și văzând atitudinea noastră asupra vieții, râzi sau plângi? Dacă ai avea o viață pe pământ, cu siguranță ai ști ce să alegi. O singură viață avem de trăit, o singura călătorie avem de dus; de ce o risipim? Dacă singura satisfacție de pe lumea asta o primim în trăirea cu Isus, ce tot mai căutăm?

Probabil tu ești in avantaj. Dacă am fi în locul tău am ști din ce să învățăm… și cred că tot n-am învăța.

Cu câtă răbdare ne privești… Văzându-ne, ne-ai putea iubi?… și totuși, așa cum suntem, suntem iubiți.

Oameni

De ce oare mă duc și eu odată cu lumea?

Când eram mică, știam și eram capabilă să realizez valorile și plăcerile ieftine după care se ghida lumea. Eu însă aveam o altă concepție despre viață; și era cu totul diferită. Vroiam să fiu excepția, vroiam să răzbesc și să înving tiparul de formare al omenirii. Vroiam de fapt să restabilesc criteriile. Nimeni nu-mi putea sta împotrivă. Știam ce vreau și niciun gând negativist nu-mi alunga speranțele.

Dar ce s-a întâmplat?

Am crescut. Am crescut și m-am lăsat și eu dusă de valul acestei lumi. Mi s-a infiltrat în subconștient ideea de imposibil. Suntem înconjurați de oameni negativiști care au plăcerea de a ne descuraja. Nu are cum să se dezvolte vreo sămânță de speranță dacă nu e hrănită de încurajări.

Totuși, eu ce am făcut? Am început să pierd din puritatea copilăriei, și tocmai asta m-a făcut să capăt o altă concepție? Ciudată schimbarea – când treci de la puritatea copilăriei direct la drama adolescenței. Probabil asta ne-a împiedicat pe toți să fim ”schimbarea”. Când ești mic ai planuri mult mai mari, mult mai multe; odată ce crești însă, începi să elimini puțin câte puțin.

Și ști ce? Cea mai mare dezamăgire e să-mi dau seama că am fost mai puternică de-atât. Acum, am crescut.

File de jurnal V – Ploi de toamnă

31.03.2030

Ploile de toamnă au venit mai repede decât credeam. Vântul bate cu asprime şi am impresia că mii de ace năvălesc spre mine. Culorile frunzelor pastelate şi-au pierdut frumuseţea iar apusurile nu mai sunt ca odinioră.

 

Soarele se ascunde grăbit după dealurile acoperite de păduri înnegrite. Mă înspăimântă faptul că le văd aşa departe. Sunt bizare şi ascund aşa multe taine. Parcă pădurile măreţe se înalţă biruitoare în jurul oraşului şi nu şti când vor da năvală peste tine. Vântul bate cu asprime, iarba şi-a pierdut culoarea şi mai mereu stă îmbrăcată cu picături de gheaţă.

 

Cerul rece mă priveşte şi mă plânge. Parcă pământul e altul şi nimic nu te mai îmbie cu frumuseţe. Peste tot unde mă uit, văd numai culori monotone iar oraşul pare atât de murdar şi sărac din cauza noroaielor care au acoperit şoselele.

 

De fapt, mirosul de ploaie îmi face bine. Aerul pare atât de curat, iar în zare totul se vede clar. Şuviţe ude de păr imi stau dezordonat lipite de frunte. Îmi caut buzunarele căci mâinile nu le mai simt demult. Fiecare picur de ploaie îmi amorţeste pielea tot mai mult; şi încet închid ochii…căci pleoapele sunt grele.

 

Inspir adânc…ca să-mi îngheţ şi inima.

File de jurnal IV

28.03.2030

Am deschis ochii şi m-am ridicat cu mare greutate de pe banca brodată cu picături de rouă. Niciodată nu mi-au mai sclipit ochii de o aşa bucurie, văzând soarele ieşind printre crăcile copacilor; dar mi-am amintit… şi asta m-a făcut să-mi reiau vechiul caracter. Încă mă gândeam la o rezolvare.

De ce oare toate soluţiile pe care le găseam aveau legătură cu sinuciderea sau alte vicii? Acum îi înţelegeam pe acei robi, dar eu trebuia să fiu puternică şi să fiu încrezătoare. Poţi face multe cu psihicul, doar impunându-ţi. La urma urmei nu sunt într-o stare atât de dificilă. Putea fi şi mai rău! … nu? De fiecare dată dramatizam problemele când eram mică şi credeam că numai mie mi se pot întâmpla astfel de nedreptăţi. Le credeam imposibile şi aveam impresia că absolut nimeni nu le poate rezolva; simţeam că sunt menite să mă distrugă!

Şi atunci a apărut mama… şi mi-a spus un secret;…  ca în orice situaţie în care simt ca nu există scăpare sau în cazul în care văd că trec prin apogeul greutăţilor, să încerc să îmi imaginez o situaţie mult mai grea decât cea în care mă aflu; respectiv să îmi dovedesc că totuşi se poate trăi şi mai greu decât trăiesc eu… Atunci am vazut că am mai multe decât vedeam înainte. Am descoperit atâtea lucruri noi care de altfel le vedeam neputincioase înainte; îmi păreau lucruri pe care orice om le are… şi totuşi, tocmai din cauza asta am ajuns să le iau drept generalităţi şi să nu le mai apreciez, sau să le văd adevărata lor valoare şi însemnătate.

Atunci am realizat că tot omul are viaţa împodobită de binecuvântări… dar asta depinde dacă le vede.

M-am ridicat şi mi-am strâns părul într-o singură legătură, pregătită pentru orice.

File de jurnal lll

27.03.2030

Nu sunt demnă să fiu un exemplu pentru copiii mei. E. mă priveşte oarecum scârbit pentru că nu mai avem absolut nimic şi toate acestea din cauza mea. Cu toate astea continui sa le ţin sfaturi în legătură cu toate învăţăturile şi cu cariera lor. Ştiu ce gândeşte şi mi-e ruşine de mine; mi-e ruşine pentru că niciodată nu am avut curajul să mă privesc şi să văd ceea ce sunt cu adevărat. Am încercat să ascund asta tot timpul; acest defect, prin scuze banale. Ba că pe vremea mea nu se învăţa şi că el acum are o ocazie mai mare decât a mea, ba că vom găsi o soluţie să rezolvăm toate aceste bariere care ne împiedică să avem o viaţă normală; mint…am o alta parere… una radicală. Şi totuşi am deschis gura:  „E., tu ca mine ai putea ajunge oricând, dar eu ca tine nu mai pot fii niciodată. Eşti binecuvântat fiindcă ai persoane care îţi spun ce este bine pentru tine;  persoane care au trecut prin viaţă şi care au o experienţă despre greul care te va aştepta şi pe tine cândva. Ascultă-i şi nu te încăpăţâna! Gândeşte-te şi nu risca cât am riscat eu!”…

Deschide ochii…

Te-ai simțit vreodată în plus în planul lui Dumnezeu pentru omenire? Nu ai simțit că viața ta nu are niciun sens și că totul este un complot contra fericirii tale?

Simți binecuvântările celorlalți, dar nu ale tale; le vezi viața păcătoasă și totuși nu poți să stai cu ochii închiși spre binecuvântările lor; …și crezi că-s fericiți.

De multe ori ți-ai propus să faci o schimbare la capitolul „Mulțumire” dar reușești câteva zile și revii la vechea atitudine.

Nu te-ai gândit niciodată că Dumnezeu nu face greșeli? Nu ți-ai dat seama că totul are un scop în planul lui și nimic nu este în plus? Din moment ce te-ai născut, ai intrat și tu în planul Lui; nu te considera motorul principal, dar nici un șurub fără valoare; și totuși distrugerea ta poate cauza mari defecțiuni.

Încearcă să vezi adevăratele valori din viață, mulțumește-I Domnului pentru ceea ce ai, corectează-ți atitudinea și „toate celelalte vor veni peste”.

Deschide ochii și o să vezi că ai mai mult decât crezi; …doar     deschide-i…

…por flo&jo

File de jurnal II

25.02.2030

Astăzi am luat hotărârea de a merge acasă la părinţi.

La început m-au trecut nişte fiori, iar prin gânduri au început să îmi treacă tot felul de imagini din copilărie. Au trecut treisprezece ani de când nu am mai auzit nimic de la ei.

Eram nerăbdătoare dar totuşi nu-mi puteam imagina reacţia ei; se va bucura de întoarcerea mea sau îşi va aminti de momentul când i-am spus că nu voi avea nevoie niciodată de ajutor ci voi fi pe cont propriu.

Pe drum mă tot gândeam la copilărie. Nu aveam nici o grijă; când ajungeam acasă mâncarea era pusă şi mă simţeam în aşa mare siguranţă când eram toţi strânşi în jurul mesei. Defapt acum realizez cât de fericiţi eram şi ce familie perfectă aveam. Pe atunci vedeam numai defectele şi întotdeauna îmi comparam familia cu cea a colegilor; lucrurile pe care le pierzi începi să le apreciezi mai mult.

Nici nu mi-am dat seama că eram în faţa blocului şi dintr-o dată au început să mă încerce nişte emoţii groaznice.

Bucuroasă am deschis uşa blocului şi am aşteptat în faţa apartamentului gândindu-mă la ceea ce urma să spun. Am sunat deci la uşă şi în timp ce auzeam paşi care se apropiau de uşă am început să schiţez un zâmbet larg.

Momentul când s-a deschis uşa m-a facut să scap un hohot de râs şi am deschis braţele largi… Însă toate bucuriile şi râsetele au dispărut când am văzut că în faţa mea stătea o femeie de aceeaşi vârstă cu mine. Avea părul negru zburlit, un pulover foarte lung iar prin faţa ei exprima o mare plictiseală.

Momentul cât am stat s-o privesc, a fost tăcere iar femeia văzând că nu zic nimic, m-a întrebat ce doresc.

Am început să mă alarmez în interiorul meu dar am întrebat-o dacă familia Galen mai locuieşte aici sperînd să nu primesc vreo veste proastă.

Atunci ea a început să-mi explice că acum cinci ani ea şi familia ei şi-au mutat reşedinţa aici şi din câte auzise, familia care locuise înainte, adică familia Galen s-a mutat undeva în Banat, în Timişoara, regiune unită cu Transilvania.

După cum se ştie au intervenit mari probleme şi conflicte politice iar populaţia fostei Românii a căzut de acord că împărţirea patriei ar uşura mult mai mult problemele politice şi astfel va fi totul mult mai uşor de condus. Probabil că părinţii au căzut de acord să se mute în locurile unde au copilărit şi să rămână alături de restul neamului…interesant e că mie nu mi-au zis nimic…

Îmi venea să plâng, nu mă mai puteam ţine pe picioare şi mă gândeam încontinuu ce se va întâmpla cu viaţa mea; dar mai important… cu viaţa copiilor.

E groaznic să îţi doreşti să întrebi pe cineva ce e de făcut… dar să nu ai pe cine.

File de jurnal I

21.02.2030

Oboseala, durerea şi supărările îmi lovesc trupul şi mintea fără încetare. La vârsta de 15 ani abia aşteptam să devin adult la casa lui dar acum sincer, copilăria ar fi fost mult mai uşoară dacă mă gândeam mai mult la şcoala, fără să îmi fac griji de viitor.

Ce îmi păsa mie? Mă gândeam că totul va fii schimbat: tehnologie avansată, oameni capabili să conducă o ţară, nu obsedaţi doar de putere şi bani; o a doua Americă, ce să mai…

Azi am reuşit să plătesc întreţinerea dar chiria nu ştiu de unde o mai scot…

Continui mâine; am ceva pe foc…

24.02.2030

Câte amintiri mi-au trezit gândurile de ieri.

Întotdeauna credeam că o să ajung bogată, fără probleme financiare.

Nu degeaba îmi spuneau ai mei să învaţ, dar eu nu îi băgam în seamă. Mi se părea aşa de comună propoziţia asta, încât îmi intra pe o ureche şi „îmi ieşea pe aceeaşi”.

La adolescenţă mă consideram aşa matură; credeam că le ştiu pe toate şi că numai eu am dreptate de pe tot pământul. Problemele pe care le întâlneam le consideram majore, însă nu ştiam ce mă va aştepta, nu ştiam ca acelea erau prostii la care acum nici nu mă mai gândesc; mă vedeam aşa de mică şi credeam ca nimic nu mai are rezolvare, dar de ce oare?

Mă gândeam oare că am să ajung femeie de servici? În niciun caz! Eu ziceam că vreodată cineva o să îmi recunoască inteligenţa şi o să îmi găsesc un job bun.

Când am ajuns acasă, copiii iar au început să zbiere unul la altul dar eu nici nu m-am obosit să îi liniştesc; tot la chirie îmi stă gândul.

Victor oricum nu mă ajută. Poate trebuia să ascult sfatul mamei şi să am grijă pe cine aleg pentru ca voi fii sortită cu el pe viaţă. Mi-e ruşine…

P.S. Trebuie să mai spun ceva. Proprietarul vine de câteva zile şi îmi ciocăne în uşă cu speranţa să îi dau banii, eu în schimb nu îi deschid dându-i impresia că nu sunt prezentă. Pe stradă întotdeauna îl ocolesc iar pe scările blocului fug ca un evadat pentru a nu da ochii cu el.

Deci stau şi plâng pentru că momentan nu am găsit o altă soluţie mai bună decât atât.

26.02.2030

Astăzi nu mai am nimic în afară de copii. Nici nu aş putea să îmi amintesc momentul în care a venit proprietarul şi cu scârbă m-a scos afară din casă.

Soţul încă nu ştie de cele întâmplate dar nici nu vreau să afle; mi-e frică.

Afară era un ger incredibil dar eu am socotit că ar fi mai bine să mă plimb prin magazine, acolo unde temperatura este mai ridicată.

Am căscat ochii degeaba pentru că bani nu aveam. Abia dup-aia mi-am dat seama că a fost o idee proastă: copiii au început să facă tărăboi pentru jucării.

De frica golanilor, am evitat gara dar parcul mi-a zâmbit când am întrebat de gazdă; azi, dar mâine?