Oameni

De ce oare mă duc și eu odată cu lumea?

Când eram mică, știam și eram capabilă să realizez valorile și plăcerile ieftine după care se ghida lumea. Eu însă aveam o altă concepție despre viață; și era cu totul diferită. Vroiam să fiu excepția, vroiam să răzbesc și să înving tiparul de formare al omenirii. Vroiam de fapt să restabilesc criteriile. Nimeni nu-mi putea sta împotrivă. Știam ce vreau și niciun gând negativist nu-mi alunga speranțele.

Dar ce s-a întâmplat?

Am crescut. Am crescut și m-am lăsat și eu dusă de valul acestei lumi. Mi s-a infiltrat în subconștient ideea de imposibil. Suntem înconjurați de oameni negativiști care au plăcerea de a ne descuraja. Nu are cum să se dezvolte vreo sămânță de speranță dacă nu e hrănită de încurajări.

Totuși, eu ce am făcut? Am început să pierd din puritatea copilăriei, și tocmai asta m-a făcut să capăt o altă concepție? Ciudată schimbarea – când treci de la puritatea copilăriei direct la drama adolescenței. Probabil asta ne-a împiedicat pe toți să fim ”schimbarea”. Când ești mic ai planuri mult mai mari, mult mai multe; odată ce crești însă, începi să elimini puțin câte puțin.

Și ști ce? Cea mai mare dezamăgire e să-mi dau seama că am fost mai puternică de-atât. Acum, am crescut.